N. Carandino despre presa interbelică:
„Presa era atunci singura cale deschisă protestului eficient. Politica presupunea încadrări, așteptări, concesii și servituți, multe servituți. Ziarul oferea puterea la îndemâna talentului. Victoriile ca și înfrângerile din lumea tiparului erau aproape totdeauna iluzorii, dar ele dăruiau câmp de manifestare arderilor juvenile, satisfacții de vanitate, când nu de orgoliu, și posibilitatea unui control datat.
Într-o viață publică în care marile principii erau călcate în picioare, nu ziariștii aveau puterea de a le salva. Ei se grăbeau să denunțe însă nedreptatea, răutatea, monstruozitatea artistică sau morală, ascultând parcă de o lege nescrisă și sfidând uneori chiar interesele lor personale, directe și imediate.
Nu susținem că în lumea gazetărească s-ar fi refugiat cu predilecție caracterele justițiare, dar afirmăm în schimb că în această lume se aflau cele mai multe posibilități de a denunța public fărădelegea și cei mai mulți oameni capabili să o facă.”
